Omul – intre ciocan si nicovala

În calitatea sa de ființă socială, omul se află într-o permanentă legătură cu societatea din care face parte. În cadrul acestei relații, comunitatea formează și modelează personalitatea individului.  La rândul său, omul optimizează colectivul, îl perfecționează și proiectează noi structuri sociale.

Totuşi, societatea înseamnă mai mult decât mediul în care trăim. Ea facilitează relațiile interumane, ne aduce împreună și ne ține uniți. Dar, comunitatea se alcătuieşte din oameni diferiţi, este normal ca între ei să apară neînțelegeri. Atunci când un individ se ridică deasupra celorlalți, iar grupul începe să-l urmeze, apare conceptul de influența socială.

Influență socială se manifestă atunci când o persoană cedează presiunii pe care ceilalți o exercită asupra sa. Acest proces poate fi întâlnit atât la nivel individual, cât și la nivel de grup sau societate. Deși supus acestui fenomen, individul nu este complet lipsit de apărare sau obligat de fiecare dată să cedeze.

Oamenii pot să se conformeze ori să își păstreze independența față de ceilalti; se pot supune ordinelor și comenzilor primite ori se pot răzvrăti împotriva autorității. În ciuda acestui fapt, de cele mai multe ori acceptăm influența socială și ne adaptăm voinței majorității. Ce factori ne influențeză această decizie și de ce este mai ușor să ne supunem decât să luptăm?

Conformismul: discrepanța dintre individualitate și spiritul de turmă

conformity_115465

Sociologul francez Gustave Le Bon vorbește în celebra sa lucrare, “Psihologia mulțimilor”,  despre comportamentul colectiv. Acesta definește “multimea” drept o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naționalitate, profesie sau sex, indiferent de împrejurările care îi aduc împreună. Premisa sa este că într-o comunitate, personalitatea individuală dispare și este înlocuită de un  “suflet colectiv” care prezintă trăsături distincte. Membrii unei astfel de societăți se supun “legii unității mentale a mulțimilor”, care spune că toți indivizii din grup au tendința de a-și ignora propriile sisteme de valori și încep să se ghideze exclusiv dupa normele grupului sau conducătorului.

Din moment ce toți sau cel puțin majoritatea membrilor încep să se comporte asemănător înseamna că, într-un fel sau altul, grupul exercită presiuni către uniformitate. Dar uniformitatea și conformismul, deși în relație, nu sunt identice. Uniformitatea este o stare a grupului observabilă la un moment dat. În schimb, conformismul se referă la tendința oamenilor de a-și modifica percepțiile, opiniile și comportamentul astfel încât acestea să nu contravină normelor și modelelor acceptate de grup.

Atunci când vorbesc despre conformism, sociologii spun că individul se conformează din două motive diferite. Unul dintre ele se referă la dorința oamenilor de a judeca corect și de a înțelege  mediul înconjurător. Așadar, dacă tot grupul este de acord asupra unei chestiuni, atunci ei au dreptate iar acela este răspunsul corect, chiar dacă nu corespunde părerii noastre. Pe de altă parte, oamenii aleg să se conformeze deoarece le este teamă să să nu fie considerați diferiți sau chiar devinați. Din dorința de a fi acceptați și plăcuți, evităm un comportament care ne-ar putea scoate în evidență într-un mod negativ. Cercetările arată că indivizii care se abat de la normele grupului sunt antipatizati, respinși sau ridiculizați de către ceilalți.

De la familie la societate

CircleOfInfluence

Evident că ajungem să ne întrebăm de ce suntem atât de influențabili și cedăm ușor presiunii celor din jur. Răspunsul stă în felul în care fiecare dintre noi a fost crescut.

Încă din copilărie, oamenii încearcă să se integreze în anumite grupuri și să trăiască după normele acestora. Unul dintre ele, şi probabil cel mai important, este familia; mediul în care ne dezvoltăm personalitatea, deprinderile și caracterul. În interiorul familiei, copilul – viitor membru al societății, învață cum trebuie să se comporte, ce este bine și ce rău, cum să acționeze și cum să se exprime.

Fiecare dintre noi pornește în viață cu un set de norme și valori prestabilite, memorate în copilărie, menite să ne ajute să ne dezvoltăm și să supraviețuim în societate. Nu ne întrebăm niciodată de ce stau lucrurile aşa ori cine a stabilit ce e corect sau greșit. Le acceptăm și le dăm mai departe generațiilor viitoare. Familia modelează individul, copilul învață de la părinții săi, le imită comportamentul și se supune regulilor stabilite de aceștia. Astfel, încă din copilărie, învățăm să ascultăm de cei pe care îi considerăm mai puternici ca noi, cei cu mai multă autoritate, cunoștințe sau influență.

Teorii ale societatii : Interactionist-simbolica

Comportamentul social al speciei umane are, in opinia lui George HerbertMead (1863-1931), o baza biologica constind in impulsul sexual sau de reproducere, impulsul parental (matern sau patern), impulsul sau atitudinea de solidaritate 1. Totusi, nici comportamentul social al individului si nici organizarea sociala nu se bazeaza, la nivelul speciei umane, pe un principiu natural:
Principiul pe care l-am considerat fundamental in organizarea sociala umana este cel al comunicarii care implica o participare cu celalalt. Aceasta impune ca celalalt sa apara in subiect, ca subiectul sa se identifice cu celalalt si sa devina constient de sine gratie celuilalt sMead, 1934, trad. fr., 1963: 215t.
In mod obisnuit se considera ca procesul comunicarii este conditionat de existenta constiintei (Mind). Cum este, insa, posibila constiinta?

Mecanismul gindirii (Mind) : comunicarea prin simboluri semnificative
Mead raspunde acestei intrebari valorificind o serie de teze ale psihologiei behavioriste: teza paralelismului psiho-fizic 2, ideea ca orice act social presupune comunicare si aceea ca gestul, oricit de elementar, face parte dintr-un act social. Pe aceasta baza, psihologia poate fi definita ca stiinta care studiaza nu constiinta, ci mai degraba experienta individului in raport cu conditiile in care ea se produce. Atunci cind aceste conditii sint sociale, analiza se deplaseaza pe terenul psihologiei sociale.

Faptul primar il constituie actul social care inseamna interactiune a unor orga nisme diferite, adica adaptarea reciproca a conduitelor lor in elaborarea proce sului social. Putem gasi in acest proces ceea ce numim gest, respectiv faze ale actului social care aduc o adaptare a organismului la reactia unui alt organism si care includ atit o atitudine observabila, cit si ceea ce se numeste atitudine inte rioara sMead, 1934, trad. fr., 1963: 39t.In functie de natura atitudinii interioare, gestul poate fi: a) gest reflex; b) gest semnificativ. Gestul reflex poate fi identificat in orice act social (interactiune) din lumea animala (in lupta dintre doi ciini, de exemplu). El este determinat de (pre)dispozitia organismului de a reactiona intr-un anume fel la un stimul prezent hic et nunc. Mesajul pe care un astfel de gest il comunica se inscrie in limitele informatiei cuprinse in codul genetic. Orga nismul animal nu poate decodifica un alt tip de informatie, iar comporta mentul prezent este intotdeauna determinat din trecut.

In cazul organismului uman, anatomia si fiziologia particulare ale siste mului nervos fac posibila depasirea gestului reflex si aparitia unui raport de determinare a gestului (comportamentului) actual de fazele ulterioare ale actului care pot fi anticipate: gestul-reactie al partenerului, propria con duita de raspuns s.a.m.d. Gestului-stimul observabil i se ataseaza o atitudine interioara care imbraca forma unui fapt de constiinta propriu-zis, a unei semnificatii; gestul devine gest semnificativ. Semnificatia, care poate fi explicita sau implicita, consta in gestul-reactie anticipat; in consecinta, ea nu trebuie inteleasa ca o stare a constiintei; ea apare in procesul experientei sociale si trebuie conceputa ca existenta in planul acestei experiente.

O categorie aparte de gesturi semnificative o constituie simbolurile sem nificative (limbajul): acestea sint parti ale experientei care arata, indica sau reprezinta alte parti (care nu sint date in situatia prezenta) si fac sa se nasca simultan in parteneri aceeasi atitudine interioara, aceeasi semnificatie.Atunci cind reactia partenerului poate fi provocata, prin anticipare, in su biectul insusi, individul intelege actul celuilalt. Mecanismul general al gin dirii (Mind) se afla in acest proces de comprehensiune a celuilalt, la care se ajunge ca urmare a comunicarii prin simboluri semnificative in cadrul unui proces social:

Inteligenta nu este posibila decit datorita gestului devenit simbol semnificativ; fara el nu exista gindire, intrucit aceasta nu este decit conversatie interiorizata sau implicita a individului care comunica cu sine insusi prin intermediul unor astfel de gesturi. Esenta insasi a gindirii o constituie interiorizarea, in cursul experientei noastre, a conversatiilor prin gesturi pe care noi le realizam cu cei lalti in procesul social. Gesturile astfel interiorizate sint simboluri semnificative deoarece au aceleasi semnificatii pentru toti indivizii unei societati date sau unui grup social; ele fac sa se nasca aceleasi atitudini in cei care le executa si in cei care reactioneaza la ele. Altfel, individul nu le-ar putea nici interioriza, nici constientiza, nici intelege sMead, 1934, trad. fr., 1963: 41t.

Dar, pe de alta parte, putem considera procesul social al experientei ca fiind anterior (intr-o forma rudimentara) existentei constiintei, si sputemt explica originea constiintelor in cadrul interactiunii indivizilor in acest proces. Astfel, nu numai originea constiintelor, ci si interactiunea lor (pe care, in aceste con ditii, trebuie sa o consideram ca esentiala, decurgind din insasi natura acestora si presupusa prin chiar existenta lor) inceteaza sa mai para misterioasa sau mira culoasa. Nu comunicarea este produsul constiintei, ci, dimpotriva, constiinta este cea care se origineaza in comunicare, datorita unei conversatii prin gesturi, intr-un proces sau context social al experientei ss.n., E.S.t sMead, 1934, trad. fr., 1963: 43-44t.

Teorii ale societatii : Conflictualismul

Potrivit teoreticienilor conflictului, conflictul si nu consensul sta la baza ordinii sociale; acesta este motivul pentru care in societate se manifesta  competitia intre grupurile care au resursele economice si puterea, si cele care sunt lipsite de aceste resurse. In centrul teoriilor conflictualiste se afla ideea ca societatea este condusa de o elita care detine puterea si resursele economice si care controleaza viata sociala.

Obiectivul principal urmarit de teoriile conflictualiste este acela de a identifica modalitatile prin care grupurile aflate la putere incearca sa-si conserve puterea; astfel, toate institutiile sociale, dreptul, traditiile si alte elemente ale culturii societatii, sunt in asa fel orientate, incat sa justifice ideologic detinerea puterii de catre grupul social dominant in societatea respectiva. De aceea, moralitatea si definirea deviantei sunt concepute astfel incat sa controleze si sa sustina interesele grupului social care detine puterea in societate. Astfel, orice act care aduce atingere intereselor grupului social dominant, va fi considerat deviant sau condamnabil din punct de vedere moral si/sau penal. Teoria poate fi aplicata la nivel macrosocial sau microsocial.

Elaborarea teoriilor conflictualiste in cadrul sociologiei deviantei a reprezentat o consecinta a amplelor dezbateri privind inegalitatea sociala din anii 70 din societatea americana, dezbatere care a inspirat o atitudine critica fata de dezvoltarile teoretice anterioare in domeniu.  Critica a fost indreptata in special asupra teoriilor structural – functionaliste care in opinia unor sociologi au sustinut fortele politice conservatoare prin justificarea din punct de vedere ideologic a exercitarii puterii.

Dintre reprezentantii semnificativi ai acestei orientari, se remarca sociologii Max Gluckman si J.Rex (Marea Britanie), L.A. Coser, R.Quinney si R.Collins (Statele Unite), R. Dahrendorf (Germania).

Teoriile conflictualiste pot fi rezumate sintetic, in jurul urmatoarelor idei:

  • Competitia: pentru resurse (bani, pozitie sociala, slujbe, parteneri sexuali etc.) se afla in centrul relatiilor sociale si reprezinta o caracteristica a relatiilor umane intr-o mult mai mare decat consensul.
  • Inegalitatea sociala structurala: Inegalitatea in ceea ce priveste puterea si accesul la recompense sociale este o caracteristica structurala a oricarei societati. Indivizii si grupurile care beneficiaza de resurse in cadrul unei structuri sociale, tind sa actioneze in directia pastrarii status quo-ului.
  • Revolutia: Schimbarile in societate se produc ca rezultat al conflictului dintre grupurile sociale cu interese divergente si nu ca urmare a adaptarii. Schimbarea sociala este brusca si are un caracter revolutionar si nu evolutionar.
  • Razboiul: Razboiul este un unificator a societatilor in care este implicat, la fel cum este un element care determina sfarsitul acestora.

Potrivit teoreticienilor conflictului social, cauzele fundamentale ale deviantei sunt reprezentate  de fortele economice si sociale care actioneaza in cadrul societatii. Considerand ca conflictul si nu ordinea sta la baza vietii sociale, sociologul german Ralph Dahrendorf (1958), a respins ideea fundamentala a conceptiilor functionaliste conform careia societatea este un sistem ordonat de structuri si functii sociale care indeplinesc fiecare un rol ce contribuie la asigurarea ordinii si stabilitatii sistemului.

Adeptii teoriilor conflictualiste au sustinut ca devianta este determinata de conflictele dintre clasele sociale cu interese economice si politice opuse,specifice societatii capitaliste.

Pentru teoreticienii conflictului, conceptul de putere este esential in definirea si aprecierea comportamentelor deviante (Radulescu, 1999, pg. 121.). Potrivit acestora, grupurile care detin puterea in societate hotarasc care dintre normele  sociale sunt transformate  in legi, care dintre ele se aplica si cui se aplica acestea.Legile nu exista pentru binele colectiv,ele reprezinta anumitor grupuri care au puterea de a le pune in aplicare. Prin urmare , individul definit drept infractor si comportamentul definit drept infractiune intr-un anumit moment, intr-o anumita societate reflecta relatiile de putere de acolo si de atunci (Adler, F., Mueller, W., Laufer,L., 1995, p.188).

Sustinand aceste idei, teoriile conflictualiste se diferentiaza net de teoriile functionaliste. Potrivit lui William J. Chamblis (1988), aceste diferente pot fi sintetizate astfel:

  1. Conceptia structural – functionalista considera ca la baza functionarii societatii se afla consensul membrilor cu privire la valorile si normele sociale care trebuie sa guverneze viata sociala. Dimpotriva, conceptia conflictualista sustine ca, conflictele de interese dintre diferitele grupuri sociale, conflictul dintre valorile, normele si stilurile de viata ale acestora, stau la baza functionarii societatii.
  2. Pentru structural–functionalisti, cultura are un rol esential in structurarea relatiilor sociale. In conceptia conflictualista in schimb, cultura nu joaca un asemenea rol, fiind dependenta de relatiile de putere din societate.
  3. In conceptia structural–functionalista, societatea are o existenta independenta de cea a indivizilor, bazata pe consens, armonie, autoreglare si echilibru. Teoreticienii conflictului accentueaza faptul ca societatea se afla intr-un proces continuu de schimbare datorita luptelor dintre clasele sociale care au drept scop definirea modului de organizare a raporturilor social-economice si politice.
  4. In ceea ce priveste legea, conceptia structural–functionalista o priveste ca o reflectare a consensului social si reprezinta o modalitate de a asigura armonia relatiilor sociale. Pentru conflictualisti, legea este un rezultat al luptelor dintre grupurile sociale si exprima interesele grupului social care detine puterea in societate.

Asadar fenomenul deviantei este vazut ca un produs al contradictiilor si conflictelor sociale din societatea capitalista, un produs al conflictului dintre grupurile sociale cu interese economice si politice divergente. Pozitia sociala si distributia bogatiei in societate influenteaza conform teoriei conflictualiste, tipurile de infractiuni comise de catre indivizi. Astfel, cei apartinand claselor defavorizate comit cu predilectie furturi, jafuri, spargeri sau talharii, pentru a-si asigura resursele necesare traiului, in timp ce indivizii apartinand claselor sociale privilegiate, comit infractiuni cum sunt fraudele, mita, delapidarea, evaziunea fiscala, deturnarea de fonduri sau abuzul de putere, pentru a-si spori bunastarea. In concluzie, potrivit acestei perspective teoretice, devianta nu reprezinta atat o violare a normelor sociale cat un raspuns la inegalitatea sociala.

Printre limitele cele mai semnificative ale acestei perspective se afla politizarea excesiva a fenomenului deviantei, elaborarea  unor enunturi teoretice explicative  nu intotdeauna testabile empiric si neincluderea altor categorii de factori sociali sau individuali in explicarea fenomenului deviantei.

Pe de alta parte, asa cum observa A Turk, unul dintre cotributorii importanti ai aplicarii teoriei conflictului in criminologie, aceasta teorie a fost deseori gresit interpretata: ea nu sustine ca majoritatea infractorilor sunt inocenti, ori ca persoanele inflente, cu putere, se angajeaza in aceeasi masura in comportamente deviante sau, ca cei care aplica legea in mod obisnuit ii discrimineaza pe cei lipsiti de putere.

Teoria coflictului recunoaste doar faptul ca totusi, comportamente obisnuite printre cei mai multi dintre membrii societatii dezavantajati sociali, prezinta o mai mare probabilitate de a fi numite „infractiuni”, decat activitatile la care participa in mod tipic, cei cu mai multa putere.

Teorii ale societatii : Functionalismul

Funcţionalismul a apărut că o reacţie la structuralism. Constituirea funcţionalismului a reprezentat naşterea primei şcoli psihologice cu adevărat americane. Dacă structuralismul a fost importat de Titchener din germania , funcţionalismul s-a dezvoltat în America în legătură strânsă cu spiritul specific orientat spre util, practic, funcţional. Reproşand structuraliştilor faptul că practică o psihologie prea ştiinţifică (erau preocupaţi doar de găsirea elementelor ce compun psihicul) funcţionaliştii au încercat să evidenţieze partea dinamică a psihicului încercând să răspundă la întrebarea “ce face acest psihic şi cum funcţionează el?”Psihologia funcţionalistă s-a preocupat de descoperirea funcţiilor psihice şi a modului în care acestea sunt puse la lucru în procesele adaptării la mediu.

William James (1842-1910)  este considerat un important precursor al funcţionalismului. În 1871, împreună cu C Wright şi Ch. Pierce W. James a fondat “Clubul Metafizic” în interiorul căruia trebuia dezbătută soarta metafizicii în epoca lui Darwin.W. James a fost influenţat de Chales Darwin care consideră că printr-un proces de selecţie naturală vor fi favorizate şi transmise de la o generaţia la altă acele caracteristici ale organismelor care servesc la o mai bună funcţionare. De exemplu caracteristici fizice că formă ghearelor, mărimea ochilor etc. au fost transmise mai departe deoarece au avut o funcţie utilă. William James consideră că psihicul uman mai exact conştiinţa umană a avut o funcţie utilă altfel nu era necesară dezvoltarea ei. James susţine că gândirea conştientă permite oamenilor să facă alegeri raţionale dândule posibilitatea să supravieţuiască de la o generaţie la alta.

Cu alte cuvinte, funcţionaliştii au fost preocupaţi mai mult de motivul pentru care apare un comportament şi mai puţin de  studierea comportamentului proriu-zis aşa cum au făcut behavioriştii.

Funcţionalismul este ştiinţa relaţiilor psihofiziologice al carii obiect este interacţiunea totală dintre organism şi mediu. Psihologia funcţionalistă include toate funcţiile psihice şi corporale deoarece nu face o distincţie clară între psihic şi organism, considerând că ele nu sunt două părţi separate ci aparţin aceleiaşi ordini ceea ce permite comunicarea rapidă a uneia cu alta.

Teorii cu privire la aparitia omului

Teoria a fost publicată în 1859 în lucrarea cu titlul „Originea speciilor”. Deşi Darwin menţiona în carte că teoria sa încă are nevoie de dovezi, ideile sale au fost preluate ca adevăr ştiinţific de către unele cercuri ale societăţii încă din timpul vieţii sale. Teoria evoluţionistă, în forma în care este promovată astăzi, există în două variante.

În prima variantă (lansată de Darwin), se afirmă că organismele şi formele de viaţă inferioare au evoluat liniar (lent) către forme superioare. Mai precis, populaţii întregi din fiecare specie s-au „deplasat” treptat, de-a lungul a milioane de ani, către forme superioare. Încercând să vizualizăm această deplasare a speciilor, să ne imaginăm că populaţia AAAAAA s-a transformat lent în BBBBBB, trecând prin fazele intermediare AAAAAB, AAAABB, AAABBB, AABBBB, ABBBBB şi ajungând la BBBBBB. Desigur, în această ilustrare simplificată avem doar cinci forme intermediare, dar ele, conform teoriei, ar fi fost infinite, pentru că a fost o transformare lentă/ progresivă. Astfel, întrucât această transformare a avut loc de-a lungul câtorva milioane de ani, numărul exemplarelor intermediare din toate speciile aflate în evoluţie, exemplare care s-au născut, au trăit şi au murit, trebuie să fi fost foarte mare. Doi ar fi fost determinanţii principali ai acestor transformări:

Darwin, evoluţie om-maimuţă

  1. Modificarea condiţiilor de mediu – a condus la fenomenul numit speciaţie alopatrică: după ce au fost separate geografic, populaţiile aparţinând aceleiaşi specii au evoluat diferit până la punctul în care au constituit o altă specie.
  2. Influenţa unor viruşi sau a radiaţiilor (cosmice, etc) – mutaţii genetice la nivelul ADN-ului sau ARN-ului.

Scenariul teoretic descris mai sus comportă însă o serie de dificultăţi, dintre care cea mai importantă este lipsa formelor intermediare, vii şi moarte.

  1. Dacă la fiecare moment de pe parcursul evoluţiei au existat forme intermediare, de ce nu găsim astăzi în straturile geologice resturi fosile ale specimenelor intermediare? Ceea ce găsim sunt doar fosile ale unor specii care astăzi nu mai există, şi despre care evoluţioniştii se forţează să afirme că au evoluat în cutare sau cutare specie. Totuşi, având în vedere lipsa dovezilor care să fundamenteze scenariul evoluţionist, este mai just să credem că acele specii au dispărut, aşa cum şi astăzi dispar specii de animale.
  2. Evoluţia continuă şi astăzi sau s-a oprit? Dacă ea continuă, unde sunt formele intermediare vii? Acestea nu există. Ce vedem în natură: specii bine definite şi situate la mare distanţă unele de altele. Este raţional să credem că această distanţă a existat dintotdeauna între ele – nu a existat nici o evoluţie. Dacă însă evoluţia continuă şi astăzi, este posibil ca maimuţele de astăzi să fie nişte forme intermediare între om şi alte specii inferioare? Foarte puţin probabil, dată fiind distanţa mare dintre maimuţă şi om.
  3. În ce măsură este posibil ca modificarea condiţiilor de mediu şi radiaţiile să modifice codul genetic, transformând o specie în alta? Deşi este cert că modificarea condiţiilor de mediu poate forţa animalele să se adapteze, nu trebuie să confundăm adaptarea cu evoluţia. Unele animale se pot adapta, în anumite limite, dar ele rămân în cadrul speciei lor. Dacă condiţiile de mediu le cer o adaptare peste posibilităţile lor, acele animale dispar, nu evoluează în altceva, aşa cum a fost cazul dinozaurilor. Dacă luăm un african şi îl ducem să trăiască la Polul Nord, probabil în timp culoarea pielii lui se va schimba într-o anumită măsură, dar africanul tot om va rămâne. El se va adapta, dar nu va evolua în altceva. În ceea ce priveşte radiaţiile ca determinant al evoluţiei, experimentele de laborator au demonstrat că radiaţiile, în cantităţi mici, incapacitează subiectul, nu îl ajută să se transforme într-o formă superioară. Exemplarele iradiate ori au devenit sterile, ori prima generaţie născută după ele era sterilă şi deci condamnată la dispariţie. În cantităţi mari, radiaţiile ucid, nu transformă. Darwin a fost conştient de la început de problema lipsei fosilelor, dar şi-a mărturisit credinţa că acestea vor fi găsite în cele din urmă. Ce au descoperit însă arheologii: în perioada Cambrian apar brusc, ca din nimic, o mulţime de specii, în cadrul unui fenomen numit astăzi “explozia din Cambrian”.

 

Teoreticieni consacrati : Max Weber

Maximilian Weber (n. 21 aprilie 1864 – d. 14 iunie 1920) a fost un economist politic și sociolog german, fiind considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei și administrării publice. El și-a început cariera la Universitatea din Berlin, și mai târziu a lucrat laUniversitatea Freiburg, Universitatea din Heidelberg, Universitatea din Viena și la Universitatea din München. A fost o persoană influentă în politica germană contemporană, fiind unul dintre negociatorii Germaniei la Tratatul de la Versailles și membru al comisiei însărcinate cu susținerea Constituției de la Weimar.S-a ocupat în principal cu studiul sociologiei religiilor și a guvernului, dar prin munca sa a adus contribuții și în domeniul economiei.

Cea mai cunoscută lucrare a sa este eseul Etica protestantă și spiritul capitalismului, lucrare care a fost piatra de temelie în studiile sale de sociologie a religiilor. În această lucrare, Weber a argumentat faptul că religia este una dintre cauzele cele mai importante, care explică diferențele de dezvoltare dintre culturile Occidentale și cele Orientale, și a subliniat importanța protestantismului ascetic care a condus la nașterea capitalismului, a birocrației și a statului rațional-legal din Vest.

Într-o altă lucrare importantă, Politica, ca și vocație, Weber definește statul ca o entitate ce posedă monopolul asupra folosirii legitime a forței. Această idee a devenit o definiție fundamentală în studiul modern al științei politice în tradiția occidentală. Cele mai cunoscute contribuții ale sale sunt cunoscute sub denumirea de Tezele weberiene.

De reținut:

  • pentru a descifra lumea socială, cercetătorul trebuie să înțeleagă oamenii din punct de vedere al subiectivității lor, al valorilor lor și nu numai pornind de la cauze și constrângeri exterioare
  • Neutralitatea axiologică – savantul trebuie să evite transformarea valorile care îl călăuzesc în perceperea realului în judecata de valoare. Altfel spus, convingerile sale personale nu trebuie să intervină în evaluarea critică pe care o efectuează asupra evenimentelor
  • Deosebind astfel normele de realități, Weber așază sociologia pe un teritoriu clar demarcat: cel al realităților
  • Sociologia este o știință comprehensivă și explicativă
  • „A înțelege prin interpretare activitatea socială” – acesta este întâiul demers sociologic
  • trebuie să adopte un demers specific – metoda comprehensivă
  • Metoda comprehensivă – urmărește sa reconstruiască sensul pe care indivizii îl atribuie activității lor; sociologul când aplică metoda comprehensivă nu mai consideră fenomenele sociale ca o expresie a cauzelor exterioare
  • Actiunea socială – este produsul deciziilor luate de indivizi care dau ei înșiși sens acțiunii lor
  • Weber sugerează că este necesară distincția între raportarea la valori și judecata de valoare

„Ideal tip” – un instrument conceptual

– pentru a analiza acțiunile sociale, sociologul poate crea categorii, imagini mintale care nu sunt reprezentări exacte ale realității dar care, pentru nevoile cercetării, accentuează în mod deliberat anumite trăsături

– este un intrument de cercetare pur logic, nu un scop în sine

  • Puterea se bazează pe „competență” și nu pe tradiție sau forță
  • Sunt excluse arbitrarul, clientelismul sau deciziile nefondate în drept
  • Atribuțiunile sunt îndeplinite în virtutea funcțiilor specializate, definite în mod metodic
  • Cariera depinde de criterii obiective: vechime, calificare etc.

– Birocratia este „aplicabilă – și demostrabilă din punct de vedere istoric – la întreprinderile economice de profit, la întreprinderile caritabile sau la orice alta întreprindere cu scopuri private, ideale si materiale”

Birocrația se caracterizează prin – existența unei ierarhii, reguli scrise și regulamente, impersonalitate,

– promovare pe bază meritocratică sau pe vechime, “funcția este singura ocupație a funcționarului și constituie o carieră” care are o sferă de competență descrisă clar. Birocrația a primit critici nefiind un sistem așa eficient cum îl credea Weber.

– ritualism, regulile tind să devină scopuri în sine în loc sa fie considerate mijloace și din cauza inflexibilității și a formalismului apar conflicte cu clienții.

– funcționărimea avansează caracterul oficial și un stil formal de exprimare, iar în cele din urmă, ierarhia poate descuraja responsabilitatea și inițiativa individuală. În realitate, personalitatea individului nu poate fi în totalitate subordonată rolurilor din cadrul organizației. Oamenii au nevoi și dorințe personale, pe care caută să le satisfacă prin relațiile sociale de la locul de muncă, prin practicarea aptitudinilor și prin controlul parțial asupra activității. Pentru ca munca lor să fie eficientă este foarte importantă modalitatea de interacțiune socială la locul de muncă.

Statul

– structură cu caracter directiv prin mijlocirea cărora se exercita in mod direct puterea

– are un drept rațional, o avere publică o temelie birocratică

– statul a dobândit monopolul violenței fizice legitime

 

Citate :

-Femeile sunt ca păsările: acasă, vrăbii; în afară, păuni; între patru ochi, porumbiţe; şi, după împrejurări, corbi, care pot scoate ochii.

-Funcţia este singura ocupaţie a funcţionarului şi constituie o carieră.

 

 

Teoreticieni consacrati : Emile Durkheim

Emile Durkheim (n. 15 aprilie 1858, Épinal, Franța – d. 15 noiembrie 1917, Paris) a fost un filozof și sociolog francez de origine evreiască, considerat fondatorul școlii franceze de sociologie, având cea mai importantă contribuție în stabilirea academică a sociologiei ca știință și acceptarea acesteia în cadrul științelor umaniste.În familia lui Emile Durkheim a existat o puternică tradiție religioasă, iar el a studiat ebraica și doctrina talmudică. Emile Durkheim și-a susținut doctoratul în filozofie, iar titlul tezei sale a fost “Despre diviziunea muncii sociale”. Teza principală a fost însoțită de o teză complementară redactată în limba latină.În anii 1885-1886 studiază la Paris științele sociale și continuă în Germania sub îndrumarea lui Wilhelm Wundt. În Germania publică trei articole: „Studii recente asupra științelor sociale”, „Știința pozitivă și morala în Germania” și „Filosofia în universitățile germane”.

Din anul 1882 predă la două licee din provincie, iar în 1887 este remarcat de Louis Liard (director al învățamântului superior în Ministerul Instrucției Publice) și astfel devine profesor de pedagogie și știință socială la Universitatea din Bordeaux – acesta fiind primul curs de sociologie predat într-o universitate. În toamna anului 1887, se căsătorește cuLouise Dreyfus, fiica unui industriaș parizian specializat în cazangerie.În 1902 este numit lector în Știintele educației la Sorbona și profesor titular de pedagogie în 1906, an când va preda și sociologia. În același an va preda și la catedra depedagogie a facultății de litere din Paris. În 1913, catedra sa primește titlul de “chair de sociologie” de la Sorbonne.

Lovit de moartea unicului său fiu, André (căzut pe frontul din Salonic), Durkheim se stinge din viață pe 15 noiembrie 1917, la numai 59 de ani. Opera sa științifică este foarte vastă, cuprinzând, pe lângă bogata activitate publicistică (articole și recenzii critice), și numeroase cărți de specialitate.Unul din aspectele teoretice emise de fondatorul sociologiei franceze este cu siguranță conceptul de „integrare”. De ce și cum sunt integrați indivizii în societate? Integrarea traversează de la un capăt la celălalt cercetările conduse de Durkheim. Încă de la lucrarea sa “Despre diviziunea muncii sociale” (1893), în care pune problema naturii și a cauzei evoluției societăților moderne spre o mai mare diferențiere a funcțiilor sociale, Durkheim ridică problema originii ordinii sociale, contestă explicațiile artificiale, prin convenție, și propune o teorie bazată pe normă și sancțiune, ca fiind condițiile inițiale ale oricărei existențe în societate.

Dacă împrumuta de la Herbert Spencer teza generală a evoluției societăților moderne către o mai mare diviziune a muncii, în analiză el se îndepărtează de această teorie. Pentru Durkheim, această schimbare macrosocială survine nu pentru că este necesară și corespunde unei finalități oarecare, ci pentru că este provocată de cauze mecanice precum sporirea volumului, a densității populației și a raporturilor sociale. Aceste idei sunt reluate și aprofundate în Sinuciderea (1897). O altă lucrare importantă („Formele elementare ale vieții religioase”) definește esența religiosului prin sacru. Sacrului trebuie să-i adăugăm credințele, ritualul și o Biserică, simbol al comuniunii credincioșilor. Sacrul este un element colectiv și impersonal.Integrarea este un concept cheie pentru sociologia educației și a familiei, două instituții care contribuie la socializarea indivizilor.

 Citate :

-Sociologul are datoria să studieze cauzele prin intermediul cărora este influenţat grupul, iar nu individul izolat, de el se ocupă psihologii. Dintre factorii de sinucidere la care se va raporta sunt aceia care îşi fac simţită acţiunea asupra ansamblului societăţii. Rata sinuciderii este podusul acestor factori.

-Omul nu poate trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească… viaţa nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem raţiunea de a fi, dacă are un ţel prin care să merite osteneala de a o trăi.

 

-Noi nu putem dori să ieşim din societate, fără a vrea să încetăm de a fi oameni.

-Societatea nu este numai ceva care absoarbe, cu intensitate egală, sentimentele şi energia individului, ea este şi puterea care le reglează.

-Sinucidere: orice caz de moarte rezultat direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârşit de victima însăşi şi despre care aceasta ştie ce rezultat va produce.

-Tristeţea nu rezidă în lucruri; ea nu ajunge la noi din lume sau prin simpla contemplare a lumii. Ea este un rezultat al propriilor noastre gânduri.

 

 

„12 ani de Sclavie”

Aflat deja pe lista productiilor cu cel mai mare potential la Oscarurile de la anul, 12 ani de sclavie se afla sus si in preferintele criticilor americani. Multi l-au pus pe cea mai inalta treapta a topurilor lor anuale, iar site-ul Rottentomatoes i-a acordat ratingul “Certified fresh”, cu 96% dintre cronici pozitive. Ne intrebam, totusi, ce primire va avea in Romania brutala explorare a vietii lui Solomon Northup (Chiwetel Ejiofor), cetatean american liber, rapit si vandut ca sclav in anul 1840.

”12 Years as a Slave” este un film puternic si nu exista sansa sa ramai indiferent in fata peregrinarilor lui Northup, al carui destin il aduce pe plantatiile unora dintre cei mai sadici proprietari de sclavi ajunsi vreodata intr-o opera artistica. Faptul ca multi dintre actori sunt nume de prima marime ale Hollywood-ului (Brad Pitt, Michael Fassbender, Benedict Cumberbatch, Paul Giamatti, Paul Dano) strica din efect, dar Steve McQueen (Foame/Hunger, Shame/Rusine) aglomereaza suficient menajeria de monstri pentru ca actorii din spatele lor sa nu mai conteze .

Suntem in anul 1840, iar Solomon Northup este un cetatean respectat si liber al orasului Saratoga Springs, din nordul Statelor Unite. Parinte al unei familii fericite, isi castiga painea cantand la scripca la serate dansante si, cand sotia si copiii ii sunt plecati din oras pentru o vreme, accepta sa se alature pentru doua saptamani unui circ ambulant. Rezultatul? Dupa o seara ce ar fi trebuit sa celebreze o colaborare fructuoasa cu ceilalti artisti ai circului, Northup se trezeste incatusat, batut si urcat pe o ambarcatiune cu destinatia New Orleans, loc unde oamenii de culoare sunt simple obiecte, la bunul plac al stapanilor lor albi.
”12 ani de sclavie” nu este un film care sa-ti placa, dar cu siguranta te va impresiona, chiar daca Steve McQueen se incapataneaza sa exploreze exhaustiv (si artistic-respingator) cruzimea animalica a stapanilor de sclavi. Pentru spectatorul din prezent ce socheaza mai mult este placiditatea extrema cu care sclavii isi accepta statutul de suboameni. Regizorul foloseste punctul de vedere din exterior al lui Northup pentru a sublinia abuzurile extraordinare savarsite in sudul sclavagist. Fara a comenta paleta larga de metode prin care sclavilor li se arata ca sunt la cheremul stapanilor, spunem doar ca exista suficiente scene in stare sa afecteze personalitatile mai sensibile, insa este cu siguranta un film pe care nu trebuie sa il ratezi pentru ca  se va vorbi despre el multi ani.

Teoreticieni consacrati – Auguste Comte

Auguste Comte s-a născut la Montpellier. A urmat cursurile universității din orașul natal, apoi a fost admis, în 1814, la École polytechnique din Paris. Deoarece instituția se închide în 1816 pentru reorganizare, Comte își continuă studiile la o școală medicală din Montpellier. Când École Polytechnique s-a redeschis, Comte nu a mai solicitat reînscrierea la cursurile acesteia.În perioada 1817 – 1824 a fost secretar al lui Henri de Saint-Simon și a fost profund influențat de acesta.

După întoarcerea în orașul natal, remarcă diferențele dintre ideile proprii și convingerile catolice și monarhiste ale familei sale, astfel că se reîntoarce la Paris pentru a-și câștiga existența din diverse slujbe mărunte.A murit la Paris și a fost înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise.Auguste Comte a urmărit crearea unei filosofii pozitiviste, corespunzătoare ultimului stadiu la care omenirea trebuia să aspire în viziunea sa, după ce a trecut prin faza teologicăși acea metafizică, care erau considerate drept faze necesare în dezvoltarea omenirii de la copilărie spre maturitatea din cea de a treia fază, a spiritului pozitiv. Pozitivismul,știința și filozofia pozitivă nu mai caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor ci se mulțumește cu studiul datelor experienței.

Acest studiu nu este însă o simplă compilație de date ci tinde să descopere legile care guvernează grupele de date și fapte care corespund diferitelor științe fundamentale.Henri de Saint-Simon este cel care a întrebuințat pentru prima oară termenul de “filozofie pozitivistă”. Totuși lui Comte îi revine meritul de a fi elaborat un sistem coerent, cu ologică și o bază științifică superioară față de Saint-Simon.În ceea ce privește clasificarea științelor, la Comte, primul loc îl ocupă matematica, apoi urmează astronomia, fizica și celelalte științe ale naturii.

Filozofia lui Comte a fost criticată de Nikolai Cernîșevski.Considerat unul dintre primii mari filozofi occidentali moderni, Comte a acordat o importanță deosebită interconexiunii elementelor sociale, reprezentând premisa creării funcționalismului modern. Cu toate acestea, anumite elemente ale lucrărilor sale au fost adesea considerate excentrice sau în afara științei, iar concepția sa, conform căreiasociologia reprezintă baza tuturor științelor, nu s-a bucurat de efectul scontat. Totuși, accentul acordat componentei cantitative, matematice, în luarea deciziilor este și astăzi acceptat, reprezentând fundamentul noțiunii moderne de pozitivism.

Citate celebre :

-Adevărata filosofie îşi propune să sistematizeze pe cât posibil întreaga existenţă umană, individuală şi mai ales colectivă, contemplată deopotrivă în trei ordini de fenomene ce o caracterizează, idei, sentimente şi acţiuni.

-A trăi pentru alţii nu e numai o lege a firii, ci însăşi legea propriei fericiri.

-Familia este aceea care face ca omul să treacă de la egoism la altruism.

-Dacă este adevărat că o ştiinţă nu devine pozitivă decât întemeindu-se exclusiv pe fapte observate şi a cărei exactitudine este în general recunoscută, este tot la fel de incontestabil că o branşă oarecare a cunoştinţelor noastre nu devine ştiinţă decât într-o epocă în care, prin intermediul unei ipoteze, leagă toate faptele ce-i stau la bază.

-Nimeni nu are alt drept decât acela de a-şi face datoria.

-Ne naştem încărcaţi de obligaţii de tot felul faţă de societate.

 

 

Teoreticieni consacrati – Max Weber

Max Weber (1864-1920) ne-a ajutat să înțelegem natura societății. El s-a opus viziunii lui Marx, dar nu în același fel în care s-a opus Durkheim.El nu a negat importanța factorilor materiali, pe care Marx a pus atât de mult accent, și nici noțiunea de fapte sociale exterioare individului, idee atât de importantă pentru Durkheim, ci a adăugat la acestea faptul că trebuie să dăm importanță ideilor, și mai ales sensurilor pe care le dăm lucrurilor, accentuând rolul ideilor în schimbările sociale.Cu referire la sensul pe care oamenii îl acordă lucrurilor, Weber a folosit termenul german de ”verstehen”, care face referire la o înțelegere mai profundă din partea noastră a acelor sensuri.

Deoarece cultura se bazează pe simboluri, iar simbolurile trebuie să aibă sens pentru a putea fi simboluri, atunci înțelegerea lor este esențială înțelegerii societății. În limba engleză, în sociologie, se foloseşte cuvântul ”verstehen” pentru a analiza acest element important al culturii și al societății.Pentru a se opune viziunii lui Marx asupra revoluției industriale, Weber a sugerat că mai întâi a avut loc o schimbare radicală a ideilor. Această schimbare s-a manifestat prin Reforma Religioasă Protestantă, și prin predicile liderilor protestanți, mai cu seamă Jean Calvin, care se opuneau ideilor și practicilor bisericii Catolice.

Printre numeroasele valori și idei susținute de către protestanți se aflau idei ca autonomia, austeritatea și relația nemijlocită cu Dumnezeu în locul celei mijlocite de către un preot.

Austeritatea era o atitudine esențială, necesară pentru încurajarea economiilor și a investițiilor, elemente importante în capitalism și în revoluția industrială.Ei susțin deasemenea că nu au nevoie de o organizație mare, coruptă și decadentă pentru a-i învăța cum să gândească, și că libertatea de gândire a făcut ca oamenii să își deschidă propriile afaceri, contribuind la creșterea capitalului clasei proprietare.Potrivit lui Weber, reforma protestantă a constituit cauza principală a revoluției industriale și a apariției capitalismului, acesta fiind un punct de vedere foarte diferit de cel al lui Marx. O a treia contribuție importantă a lui Weber se referă la natura socială a inegalității.Marx a pus accentul pe producție.Fără a nega importanța bogăției materiale, Weber a adăugat prestigiul – judecățile de valoare pe care oamenii le fac unii despre alții, și care contribuie la diferențierea de clasă.

Din nou, Weber a arătat interes pentru idei.Karl Marx a relaționat ideea de clasă cu mijloacele de producție. El a sesizat o trecere de la societatea feudală bazată pe agricultură, în cadrul căreia clasa proprietarilor de pământuri se diferenția de clasa țăranilor, la revoluția industrială, care a făcut diferența între clasa ce deținea capitalul (proprietarii de fabrici) și muncitori”.Alte categorii de persoane, cum ar fi intelectualii, jurnaliștii, forțele de apărare și angajații din sectorul public, nedesfășurând activități productive, nu constituiau o clasă socială.

În schimb, Max Weber, care a scris cu o jumătate de secol mai târziu, a înțeles clasa socială ca fiind bazată pe trei factori: putere, bogăție și prestigiu.În sociologia zilelor noastre, tindem să vedem și noi aceiași trei factori, deși sociologii marxiști pun accentul pe legătura dintre mijloacele de producție (ce includ acum și producția de idei și de informație).Weber a văzut societatea ca având nu două, ci mai multe straturi, și că factorii care au o influență mare asupra acesteia nu sunt de natură materială. Noi privim azi inegalitatea socială ca fiind determinată de trei factori majori: bogăția materială, putere și prestigiu.

Conflictele de muncă tind să apară acum între lucrători și manageri, cei din urmă fiind plătiți să fie de partea patronilor, care sunt acum în mare parte proprietari de acțiuni și de obligațiuni.Scrierile lui Weber au contribuit la perspectiva simbolic-interacționistă, una din cele trei perspective clasice ale sociologiei.În ceea ce privește celelalte două perspective clasice, Weber nu a inventat termenii care le denumesc, și nici nu a fondat sau a descris perspectivele per se; în schimb Blumer a făcut-o.El a contribuit la modelarea gândirii noastre și a celor care au continuat să dezvolte perspectiva simbolic-interacționistă — Blumer, Mead, Thomas, Park –– s-au inspirat mult din scrierile lui Weber.

Weber a contribuit de asemenea la observația sociologică și la analiza organizațiilor.Printre numeroasele sale lucrări, el a studiat natura birocrațiilor, investigând motivele pentru care acestea dețin o putere atât de mare.El a analizat dezvoltarea birocrațiilor odată cu revoluția industrială.El a identificat cinci elemente care le conferă putere: ierarhizarea autorității, diviziunea muncii, regulile scrise, comunicările scrise și impersonalitatea.Două dintre aceste elemente sunt problematice, dacă ne întrebăm: pot fi ele folosite pentru a face comunitățile mai puternice.”Ierarhia autorității”, mai ales dacă este rigidă, dură și dictatorială, precum și ”impersonalitatea”, mai ales dacă alineează membrii comunității, sunt elemente care reduc gemeinschaft-ul unei comunități, astfel reducând caracteristicile esențiale ale acelei comunități.

Weber a scris ca reacție la gândirea lui Marx, având intenția de a contrazice abordarea materialistă.El a considerat apariția protestantismului ca fiind schimbarea principală, aducând valori și convingeri care au contribuit la revoluția industrială.El a susținut că noile valori ale protestantismului, austeritatea, libertatea gândirii și autonomia, erau valori necesare creării și dezvoltării gândirii capitaliste și acțiunilor care au condus la revoluția industrială.Din poziția favorabilă în care ne aflăm, putem vedea că aceste abordări diferite nu se exclud reciproc, ci sunt explicații complementare.